Căţelul şi eroul în pantaloni scurţi

În urmă cu câţiva ani, într-o seară de vară, am trăit o întâmplare amuzantă ce a făcut deliciul multor spectatori întâmplători, ce se aflau pe stradă la acea oră. La sfârşitul unei zile toride de vară, când simţi că te sufoci între pereţii apartamentului, simţi nevoia să ieşi la o plimbare sau să bei un suc la una din terasele ce se întind pe trotuarele cartierului. Dacă ai norocul să stai în apropierea unui parc mare, frumos amenajat şi cu locuri speciale pentru animalele de companie, cu terase drăguţe şi cu fântâni arteziene, atunci, cea mai bună idee este să mergi în parc. Împreună cu mama şi o prietenă, chiar dacă era trecut de ora 21, am hotărât să luăm cei doi căţei pe care îi aveam, că doar şi ei aveau limbile atârnate de un cot din cauza insuportabilei zăpuşeli din apartament, şi să mergem în parcul I.O.R. să bem un suc.

Vara, când temperaturile înroşesc termometrele, iar asfaltul frige, parcurile şi străzile sunt pline de oameni, până târziu în noapte, care parcă abia au aşteptat să treacă din arşiţa zilei ca să iasă din case. Aşa a fost şi în ziua aceea, parcul era plin de lume, de oameni cu copii în cărucioare, de tineri care se dădeau cu rolele, de persoane în vârstă care stăteau pe bănci. Terasele erau pline de oameni ce-şi potoleau setea, fără mese libere, ceea ce ne-a determinat să mergem mai întâi la ţarcurile amenejate pentru câini, în speranţa că mai târziu o să găsim o masă goală. Aşa a şi fost. După ce căţeii s-au jucat în voie, mai bine de o jumătate de oră, s-a făcut loc la terasa care era situată lângă ţarcul în care eram noi. Aşa că, în sfârşit, atât căţeii cât şi noi ne bucuram de atmosfera din parc, ce părea că mai pierde din forfota de până atunci şi odată cu asta parcă şi aerul putea fi mai respirabil, iar gradele începeau uşor să coboare.

În jurul orei 23, ne-am hotărât să plecăm spre casă, care se află la o staţie de maşină de parc, zicându-ne că este o oră rezonabilă pentru trei fete cuminţi însoţite de doi căţei fricoşi, chiar dacă unul dintre ei era o de talie medie. Ne-am hotărât ca mama să împingă căruciorul meu, iar prietena mea, Jeni, să ducă ambii căţei, pe Tăciuna, shnauzeriţa, într-o mână şi pe cel mic, Tarzan, în cealaltă mână. După ce am ieşit din parc, mergând pe trotuarul din dreptul lui, în paralel cu şoseaua, în spatele nostru venea un grup format din două fete şi un băiat, ce aveau în jur de optsprezece ani. Băiatul, fiind la vârsta teribilismului, atunci când vrei să impresionezi fetele cu umorul tău, chiar dacă de multe ori e uşor obraznic, când ai impresia că tu eşti stăpân pe orice situaţie şi că neprevăzutul nu te poate lua prin surprindere, a început să tot facă glume pe seama căţeilor noştri. Distanţa dintre noi şi ei micşorându-se, au ajuns în dreptul nostru, astfel intrând în câmpul nostru vizual, depăşindu-ne pe partea cu parcul, trecând pe lângă Jeni şi căţei, eu cu mama fiind pe partea dinspre carosabil. Pontosul înalt şi slab, blond şi cu părul stâns într-o codiţă, îmbrăcat într-un maiou şi pantaloni scurţi şi coloraţi, adecvaţi unei zile de plajă, nu a ştiut că pe Tarzan nu îl cheamă degeaba aşa. Tarzan era un căţel, spun era pentru că timpul nu iartă pe nimeni, mic, alb şi flondoros dar cu personalitate puternică, căruia nu-i plăcea să se râdă de el, iar puştiul nostru tocmai greşeala asta a făcut-o. Ceea ce nu ştia el era că Tarzan nu muşca niciodată, ci doar gura era de el, fiind mic şi conştient de neputinţa sa, ca oricine care are un complex şi vrea să compenseze prin altceva, lătra cât putea. Ăsta a fost momentul în care totul a luat o formă comică, transformându-se într-o veritabilă scenă ca acelea din Stan şi Bran, la care au asistat oamenii, care erau în staţia de troleibuz prin dreptul căreia treceam, amuzându-se copios. Eroul nostru în pantaloni scurţi, încâlcindu-se între lese şi zbătându-se din răsputeri să iasă de frică să nu fie muşcat, intimidat de Taciuna, care impunea prin înălţime, dar care era blândă ca un miel, ţipa cât putea: „Nu mă muşca! Nu mă muşca!“ În timp ce dădea din picioare cu disperare să nu fie taxat şi sărea cât putea de sus, a reuşit să smulgă din mâna lui Jeni lesa cu care era legat Tarzan şi s-o ia la fugă, uitând de cele două fete pe care ar fi vrut să le impresioneze, când a început să facă glumele pe seama căţelului. Tarzan scăpat din mână a început să fugă cu lesa târâş şi lătrând, încercând parcă să-l muşte pe băiatul ce fugea, dând întrun mod ciudat şi caraghios din picioare, ţipând cât putea: „Ţine-l! Ţine-l!“ Mama speriindu-se că la douăzeci de metri în faţă se afla o intersecţie mare şi Tarzan, care odată pornit în urmărirea vieţii lui nu se oprea la strigătele noastre disperate, a dat drumul la fotoliul rulant şi a fugit să-l prindă. Jeni încerca din răsputeri să o ţină pe Tăciuna, ceea ce nu era ceva uşor, care vroia şi ea la rândul ei să fugă după mama şi piticul flondoros stârnit de tânărul fără minte, astfel că nimeni nu mai observa strădania mea de a pune frânele căruciorului, care se îndrepta lent, dar sigur, spre şoseaua pe al cărui trotuar se petrecea toată scena.

Totul s-a terminat cu bine, mama prinzând căţelul înainte de intersecţie, Jeni reuşind să nu scape shnauzeriţa, eu izbutind să opresc căruciorul, iar eroul în pantaloni scurţi a traversat oprindu-se pe trotuarul opus, întorcându-se abia acolo după ce scăpase de periculosul căţel, de unde făcea cu mâinile, parcă uşurat de o povară, către fetele abandonate întrun moment de frică, ce se prăpădeau de râs la fel ca şi ceilalţi oameni care asistau la situaţia comică ce se desfăşura. Sper ca tânărul pus pe şotii să fi reuşit să-şi refacă imaginea de erou cuceritor în faţa celor două fete amuzate şi să fi învăţat din asta că nu e bine să-ţi subestimezi adversarii, chiar dacă aceştia sunt mici, pufoşi, albi şi par inofensivi.