doloresstoian

Sunt femeie, asa ca sigur am, macar, cate o parere despre orice subiect.

Archive for the month “Februarie, 2013”

AUTOBIOGRAFIE

AUTOBIOGRAFIE

DSC_0479

M-am născut la 26 martie 1975, în Bucureşti, în cartierul Pantelimon, la două săptămâni după ce părinţii mei, împreună cu bunicii materni, se mutaseră într-un bloc nou. Am avut o copilărie frumoasă, chiar dacă s-a desfăşurat pe asfaltul dintre betoanele gri, atât de cântate în muzica hip-hop. Nu am avut parte de vacanţe la ţară, bunicii fiind stabiliţi în Capitală de foarte tineri. Aşa că, toate căzăturile mele s-au petrecut pe asfalt şi nu pe iarbă, mărăcini sau praful unei uliţe dintr-un sat, aşa cum erau cele povestite de Nică, şi de multe ori erau de pe bătătorul de covoare, şi nu din copac, unde încercam să redau din exerciţiile Nadiei Comăneci, un idol al copilăriei mele.
Am făcut şcoala generală Nr. 62, care era la zece metri de blocul în care locuiam şi de unde eram urmărită de la balconul apartamentului, situat la etajul şase, de către bunici când eram la careul şcolii sau când jucam handbal în curtea ei. Odată cu începerea clasei I, am întâlnit şi primul dascăl, învăţătoarea mea, care mi-a influenţat viaţa şi alături de care am participat la prima mea tabără cu şcoala. A fost o vacanţă minunată, în care am descoperit că îmi place genul ăsta de activităţi, unde pot cunoaşte copii din toate colţurile ţării şi unde văd locuri şi obiective turistice, deprind un anume tip de disciplină, învăţ să mă descurc fără ajutorul celor de acasă şi experimentez tot felul de relaţii interumane. Am continuat să merg în tabără în fiecare an, până la sfârşitul clasei a X-a. Din clasa a V-a, am început să merg în taberele organizate de profesoara de limba şi literatura română, al doilea cadru didactic care a avut o mare importanţă în educaţia mea şi care a lăsat o amprentă puternică în formarea mea, dezvoltându-mi apetitul pentru limba română, prin faptul că m-a încurajat să particip la concursurile olimpice şcolare. Tot în şcoala generală am întâlnit şi primul om care mi-a rămas în minte ca un exemplu negativ, profesorul de geografie din clasele a VI-a şi a VII-a, care mi-a fost şi diriginte în clasa a VII-a. Era un profesor lipsit de interes în a-şi cunoaşte elevii, superficialitatea fiind una din trăsăturile de bază ale caracterului său, care pe lângă faptul că ne jignea gratuit avea obiceiul să ne şi bată, ba la sfârşitul anului ne-a lăsat cu situaţia neîncheiată, provocând un scandal în şcoală.
Am dat la liceul “Gheorghe Lazăr”, chiar dacă eram singura din şcoală care s-a îndreptat spre acesta, şi am intrat. Am făcut această alegere datorită cărţii “Cişmigiu & Comp.”, scrisă de Grigore Băjenaru. Este un roman al adolescenţei, scris îtr-o manieră amuzantă, cu peripeţii şi trăsnăi liceene, cu evadări pe paratrăsnetul ce trecea prin dreptul laboratorului de fizică, care stârneşte râsul şi trezeşte amintiri frumoase din liceu. Am citit cartea în vacanţa de vară de la sfârşitul clasei a VII-a, fiind fermecată de povestioarele din ea şi de descrierea parcului Cişmigiu, am decis că trebuie să intru la această şcoală. Este cartea pe care aş lua-o cu mine, pe o insulă pustie, pentru că îmi aminteşte de anii de liceu, de perioda de dinaite de accidentul care mi-a schimbat viaţa radical şi iremediabil.
Am întrepupt liceul independent de voinţa mea, spre sfârşitul clasei a XI-a, când în urma unui accident de maşină am rămas imobilizată într-un fotoliu rulant, având diagnosticul tetraplegie spastică, ceea ce însemna că nu puteam mişca nici mâinile. Deodată, totul a căpătat altă valoare, viaţa şi ceea ce e important în ea având alt sens. Ani la rând am pus accent pe recuperare, testând programe noi de chinetoterapie, proceduri noi de tratament, neacceptând în primii ani că este un diagnostic pe viaţă. În momentul în care accepţi că nu totul în viaţă se poate schimba şi că nu trebuie să te înverşunezi să faci asta, ci trebuie să lupţi să treci mai departe acceptând condiţia dată de viaţă, atunci poţi devein din nou fericit. A fost dificil pentru mine pentru că am fost o fire sportivă, practicând încă de mică atletism,
handbal, vara înot, iar iarna patinaj. Iubesc dansul enorm de mult, chiar am urmat cursuri de balet timp de patru ani, la îndemnul mamei, omul cel mai important din viaţa mea şi care iubeşte foarte mult această formă de exprimare
La doi, trei ani de la accident, am început să iau legătura cu diverse ONG-uri, care se ocupau cu problematica persoanelor cu dizabilităţi, să particip la diferite programe şi stagii de pregătire speciale. Am făcut cursuri care să-mi folosească ca membru activ al unui ONG, cum ar fi următoarele: 1997 – curs de iniţiere cunoştinţe PC; 2000 – curs de scriere de proicte şi cerere de finanţare; 2007 – curs de advocacy, politici publice şi parteneriate; 2008 – curs de aplicare a legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi de transparenţă decizională în ce priveşte drepturile persoanelor cu dizabilităţi. M-am implicat în realizarea de campanii, am participat la seminarii, cologvii şi training-uri în calitate de membru activ al asociaţiei din care fac parte încă din anul 1997, “România Connect”.
În anul 2007 am hotărât să-mi reiau studiile şi m-am înscris la liceul “Doamna Chiajna”, alegere făcută atât pentru profilul lui, grafică publicitară – operator tehnică de calcul, cât şi forma de învăţământ pe care o avea acesta şi anume Frecvenţă Redusă.
În anul 2010 am terminat liceul, am dat bacalaureatul şi am ales să mă înscriu la FJSC, la ID, din cauza faptului că nu aş putea frecventa cursurile la ZI, având în vedere situaţia mea fizică. Jurnalismul nu a fost un vis din copilarie, dar a devenit odată cu angajarea mea la revistele “Global Events Bussines” şi “VERDECRUD.ro”, la care am lucrat în perioada 1.03.2008-31.05.2010. În urma unui interviu şi a unei probe pe care am susţinut-o la revistă, am fost angajată corector. Intrată în această lume, a jurnalismului, am început să o înţeleg, să mă atragă şi să mă cucerească. Am avut ocazia să corectez pentru nume importante ale mediei româneşti, ceea ce m-a onorat şi în acelaşi timp m-a motivat să aplic pentru studii în domeniu. Jurnalismul este o meserie care acum, datorită internetului, se poate practica cu uşurinţă de persoanele dependente de fotolii rulante. Aduce satisfacţii, te face util datorită implicării în social şi te forţează să fii în continuă autodepăşire.
Din august 2011 colaborez, pe bază de voluntariat, cu revista lunară “Capitala”, din Otawa, Canada, care este scrisă în limba română şi se adresează comunităţii române de acolo. Sunt corrector şi scriu şi câte un articol pentru fiecare apariţie. În februarie 2012 m-am angajat la “S.C. Operations Reserch S.R.L” ca operator interviuri.
Ca autoevaloare pot spune că am o personalitate puternică, dar cu grad mare de maleabilitate şi de multe ori uşor de impresionat în anumite contexte. Nu mă sperie momentele grele, încerc să găsesc soluţii pentru a le depăşi. Sunt o optimistă convinsă, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, sociabilă, dar şi uşor exigentă în relaţiile interumane. Îmi place libertatea şi sunt o luptătoare pentru cauzele drepte. Sunt o mare cinefilă, pasionată de excursii şi iubitoare de animale. Mă implic cât pot în salvarea lor. Ascult muzică, merg la concerte şi spectacole de teatru.
Peste 10-20 ani deja o să am realizari pe plan profesional, o să am continuitate în ceea ce fac. Succesul este o noţiune relativă care variază de la individ la individ, înseamnând altceva, în funcţie de ceea ce îşi doreste şi ceea ce reuseşte să realizeze fiecare. Poate fi ceva ce se vede şi iese în evidenţă sau care ţine de eul tău, de felul în care evaluezi viaţa şi aspectele ei, bucurându-te de ceea ce poţi avea şi realiza, fără ca asta să însemne a te plafona. Din punct de vedere personal mă văd cu o familie intemeiată, alături de persoana cu care sunt într-o relaţie minunată, de mai bine de 9 ani şi care mă ajută enorm în tot ceea ce vreau să întreprind şi lângă care aş vrea să călătoresc în cât mai multe locuri şi să văd culturi diferite din lume. A învăţa şi a experimenta lucruri noi este esenţa vieţii, fiind necear pentru a te îmbogăţii spiritual şi a evolua ca individ.

Anunțuri

ACCES DIRECT… LA INUMANITATE

ACCES DIRECT… LA INUMANITATE
Emisiunea Acces Direct de aseară, 4.02.2013, a fost dezumanizantă. Simona Gherghe, pe care o plăceam foarte mult, a dat dovadă de neprofesionalism, ceea ce poate a-şi fi trecut cu vederea, chiar dacă sunt studentă la Jurnalism, dar a fost lipsita de compasiune. Încercările ei timide şi neinspirate de a fi de partea subiectului scos la dezinfecţie, Ioana Tufaru, mimau imparţialitatea începătorului în ale meseriei. Ori, Simona este o veterană în TV.
Nu sunt o susţinătoare a Ioanei, dar asta nu înseamnă că sunt de acord cu ce se întâmplă cu ea. Am un sentiment de compasiune faţă de ea. Are anumite sechele şi carenţe în caracter şi educaţie, dar asta se explică prin viaţa potrivnică pe care a avut-o combinată cu uşorul retard pe care îl are. Toţi fac confuzia şi încearcă să se disculpe printr-o adeverinţă luată pe repede înainte, în care scrie că nu este în evidenţă cu boli psihice, dar retardul este altceva. Spun asta în cunoştinţă de cauză, pentru că mă învârt între oameni diagnosticaţi cu o formă mai mică sau mai mare de retard.
D-na Bahmuţeanu, alias SHANGHAI din anii generalei, ORIPILATĂ, DEZGUSTATĂ şi la UN PAS SĂ FACĂ HEPATITĂ în emisiunea de ieri, a uitat unde a trait. Întâmplător am fost colege de şcoală generală ( SC. NR. 62) şi vecine de blocuri gri (BL. 43 şi 42), în celebrul cartier Pantelimon, unde aveam două blocuri de ţigani lângă şcoală. Aveam în clasă, de fapt aveam în şcoală, mulţi copii din această etnie, cu mucii târâş şi mirosind ciudat, cu care mulţi dintre noi ne jucam şi copilăream. Avea şi distinsa d-nă în clasă, nu o să spun numele pentru că nu are nicio vină bietul copil, deci nu ştiu de ce este aşa de sensibilă sau poate escaladarea nereuşită spre tronul de prinţesă a snobilor i-a produs amnezie. Întradevăr de atunci nu prea privea la nivelul ei, ci ţintea mereu în sus.
Cât despre celebrul de Horaţiu, reporterul în pamperşi, ismene, chiloţi şi orice costumaţie crede el că îi aduce popularitatea, a întrecut orice limită, de fapt pe a Bahmuţencei nu, sunt cam la egalitate. Dacă Ioana este aşa de jegoasă, răpănoasă, urât mirositoare, nespălată şi de ocolit, la propriu să nu te îmbolnăveşti, cum de se săruta cu ea cu ceva timp în urmă, în amuzamentul celor de la UN SHOW PĂCĂTOS. Asta spune mult despre ce fel de om este.
Educaţia nu se face în public şi cu atât mai puţin cu aerul de desconsiderare. Persoanele, care încearcă să-şi evidenţieze calităţile prin arătarea cu degetul şi evidenţierea, cu orice preţ, a defectelor sau lipsurilor din educaţia şi caracterul unui om, sunt cele care au probleme de personalitate, se cred superioare şi sunt lipsite de bun simţ.
În goana după rating, popularitate, senzaţional şi exclusivitate aţi ajuns să promovaţi non-valoarea, grotescul, ţopismul şi murdăria din chiloţii, nu ai Ioanei, ci a curveturilor de oameni pe care îi promovaţi. V-aţi pierdut orice urmă de umanitate şi compasiune, aţi întrecut orice măsură ieri şi nu aveţi nicio scuză.
RUŞINE, RUŞINE, RUSINE!!!!!!!!!!!!!!!!

Post Navigation